sursa
Perioada de aur a romanului poliţist românesc a fost epoca comunistă. Cel mai eficient mod de infuzare ideologică este pe suportul unui gen de consum. „Dixtracţia” era bine monitorizată, pentru că era lucrativă ideologic.
Entertainmentul era pus să facă muncă de teren în sensul spălării pe creier a populaţiei. Sovieticii au practicat intens acest sport, la fel şi americanii (americanii o fac şi astăzi, cu mare succes – în cinema în primul rând). Ce putea să facă romanul poliţist pentru regim? Pozitiva miliţienii & securiştii, etalându-i în fuleuri eroice. Încuraja delaţiunea şi xenofobia, sau măcar suspiciunea pentru străini.
Rescria istoria (vezi romanele lui Haralamb Zincă, romane care, altfel, ofereau informaţii prohibite în mainstream). Valorifica mitul României ca posesoare de soft uman ultracompetitiv, care scoate pe bandă invenţii invidiate de toate ţările lumii.
Bine implementat editorial şi lipsit de concurenţă reală cu marfa de afară, „policierul autohton” (adică „miliţierul”, că doar aveam miliţieni, nu poliţai) se vindea ca pâinea caldă. De-a lungul timpului, au existat mai multe colecţii specializate: colecţia „Cutezătorii” de la Editura Tineretului, apoi colecţia „Aventura” de la Albatros, „Scorpionul” de la Editura Dacia sau „Sfinx” de la Editura Militară. Pentru o comparaţie a ofertei, pentru „policier” „străin” era o sigură colecţie, „Enigma”, de la Editura Univers: excelentă, de altfel, dar şi aici multe din titluri (oricum mai bune ca ale nostre) veneau din URSS, Germania de Est, Cehoslovacia sau Polonia.
Spre deosebire de SF, gen care între 1948-1989 şi-a structurat un sistem care a „ţinut” şi după revoluţie, „miliţierul” nu a reuşit să facă asta. Pentru că, dacă SF-ul era legat de o recuzită extraterestră (singura obligaţie a cosmonauţilor din anul 4000 era să găsească la locul ei statuia lui Lenin, atunci când se întorc din voiajul interplanetar), „miliţierul” era bine legat de eroii săi predilecţi – miliţieni şi securişti.
Adică fix de cele mai simpatice figuri ale regimului. Evident că genul a trebuit să-şi închidă prăvălia; mai mult, fostele best-sellers, oricum proaste, au devenit de necitit. Oricât de dăştept şi patriot era căpitanul Apostolescu, reacţia implicită a fost „ia şi mai dă-l în aia mă-sii de miliţean”.
Respectaţi regulile de circulaţie
Într-o istorie a romanului poliţist autohton nu pot fi ignorate numele unor Theodor Constantin („La miezu nopţii va cădea o stea”, „Fiul lui Monte Cristo”, „Mătrăguna contra Monseniorului”), Haralamb Zincă, Leonida Neamţu, Ion Ochinciuc, Sever Noran, Radu Nor, Horia Tecuceanu (cu seria căpitanului Apostolescu). Miliţierul are şi subgenuri.
Cel mai interesant era subgenul „respectaţi regulile de circulaţie”: mă refer la „miliţierul” rutier scris de ofiţeri de circulaţie cu ambâţ literar, gen Victor Beda. Cărţile acestea erau bine promovate: cum miliţienii de trafic erau crimă şi pedeapsă, iar carnetul zbura pentru orice fleac, era util să fii în relaţii cu to’arşu maior sau colonel. O cronică la Beda era o investiţie pe termen lung.
Detectivu l– portret robot
Nu era prea inteligent să vii cu un ofiţer de miliţie gen James Bond, adică unul care macheşte şi regulează nonstop. Că riscai, ca autor, să devii „interesant” pentru nişte băieţi mai puţin eleganţi decât eroii-stas ai „miliţierului”.
Deci, dacă beţiv nu-l putea face, afemeiat – nici atât, cocainoman – ce vorbeşti?, ce mai rămânea din trăsăturile clasice ale eroului de roman poliţist? Eh, câte ceva tot rămânea. Deci: tânăr, însurat (sau îndrăgostit), luminos, bun la suflet, ferm cu infractorii, cu nas de elefant în depistarea urmelor.
Într-o situaţie mai fericită se afla eroul lui Vlad Muşatescu, de pildă. Acesta, un civil scriitor obez şi mâncău, ducea o existenţă mult mai fericită, nu trebuia să prezinte dovezi de bună etică profesională. Mai rădea o oală de fasole sau un miel, mai golea o damigeană, mai rezolva o enigmă.
Clasicii literaturii române nu au dispreţuit genul poliţist. Mihail Sadoveanu, cu „Baltagul”, sau Mateiu Caragiale, cu nuvela „Remember” ori cu romanul neterminat „Sub pecetea tainei”, sau chiar Victor Eftimiu cu „Dragomirna” sunt nume de referinţă.
Există şi cazuri mai puţin fericite: al lui Rebreanu, par exemple, care, atunci când s-a hotărât să scrie literatură proastă, a meşterit romanul poliţist „Amândoi”. Deşi nu este un text detectivistic, cel mai enigmatic text al literaturii române este povestirea „Inspecţiune” a lui Caragiale.
Întrebarea „De ce, nene Anghelache?” este un fel de Eldorado al criticii literare româneşti – răspunsul la care nimeni nu a ajuns, deşi mulţi şi-au rupt gâtul încercând.De asemenea, pentru amatorii de chestii exotice, poetul Mircea Ivănescu are un lung „Poem” (publicat într-un volum separat, în 1973) în care pretinde că scrie un roman poliţist.
După ’89, când s-a dat liber la traduceri, singurii care au rezistat au fost Rodica Ojog-Braşoveanu (cel mai bun autor de gen), Chiril Tricolici (publicat, din motive nu foarte evidente mie, de Editura Nemira, atât cu reeditări, cât şi cu titluri noi) şi George Arion (caz oarecum irelevant, pentru că a avut o editură unde să se publice singur).
Au mai existat încercări de reînnodare a firului rupt, la Editura Militară în special, dar degeaba. Ca să publici azi „policier” trebuie să cam fii editor – vezi cazul cazul Arion sau Bogdan Hrib, cu „Filiera grecească” scoasă la Tritonic
