Cele 33 de povestiri din Miros de roşcată amară şi alte povestiri scandaloase sunt un alt fel de a fi al lui Dan Alexe, ca de obicei foarte personal, o deschidere a limbajului prin erotism.
„Ficţiunea e un mod de a pune în evidenţă splendoarea furioasă a limbii noastre. Aşa cum un film, indiferent de povestea narată vizual, trebuie să fie o reflecţie asupra imaginii, la fel o operă literară trebuie să fie, prin coerenţa ei, o reflecţie asupra limbii. Asta caut eu, chiar dacă scriu aparent despre sex… Dar scriitura e de fapt un act erotic.” (Dan Alexe, interviu cu Eugen Istodor)
„Rar mi-a fost dat, în ultima vreme, să citesc ceva mai viu şi mai vibrant, mai uman şi mai firesc, mai arzător, mai dramatic, mai curgător şi mai abrupt, mai vesel şi mai trist, mai suculent, mai poznaş, mai poetic, mai ame- şi amuţitor. Şi rar am văzut, de când sunt editor de carte, un asemenea talent în (orgolioasă) desfăşurare.
Dan Alexe nu ţine neapărat să se aşeze în albia unui gust impus de critică, a unei tendinţe, a unei mode. Dă impresia că scrie ca să-şi facă sieşi o plăcere – şi cred că şi-o face. Îl interesează prea puţin dacă textele lui se vor solda cu o baie de elogii sau cu o răstignire. Dan Alexe scrie în temeiul unei înzestrări formidabile, al unei culturi aspirate pe toate canalele şi al unei pofte năvalnice, aproape carnale, de-a face literatură din orice. Îi place să aştearnă poveşti. Îi place la nebunie. Dar îl bănuiesc că-i place şi să ghicească reacţia cititorului.
Stupoare, jubilaţie, ruşine, invidie, contrarietate, vertij, fericire, indignare, căinţă – toate acestea sunt forme de feedback la cele 33 de texte din Miros de roşcată amară. O singură reacţie lipseşte: indiferenţa.” (Radu Paraschivescu)
Lupoaica de la Carrefour
Carrefour e un teren remarcabil pentru vânătoare și întâlniri. Orice supermarket, de altfel, în egală măsură cu librăriile mari. Librăria nu e însă la îndemâna oricui; acolo mai dai și peste câte una care vrea doar să-și cumpere cărți ca să le citească și atât.
Orice supermarket e bun, cu excepția Ikea. La Ikea merg alea care au acasă bărbat cu șurubelniță, bărbat cu care vin iar în weekend pentru chifteluțele cu piure și gem de merișor care dau adicție religioasă. La supermarket însă, posibilitățile de vânătoare și de aplicare a psihologiei abisale sunt infinite. Am zis Carrefour doar pentru că e francez și că termenul însuși de draguer e francez.
Prima etapă în hăituirea cu succes e analizarea conținutului coșului prăzii. Unde vezi lucruri câte două: două lasagna, doua tuburi de pastă de dinți etc., acolo nu te bagi, mai ales dacă e pasta aia de dinți ieftină și stupidă, din trei culori împletite. De evitat și pretențioasele care își cumpără ostentativ doar ce poartă eticheta bio.
Cel mai înduioșător –și pradă aproape sigură– e aia care la coadă citește ziarul și are în coș Olasagna de pus la microunde, UN măr și O sticlă de vin. La una m-am dus și i-am pus și sticla mea în coș, declamând „una și cu una fac două“. I-a plăcut atâta neobrăzare inteligentă. Vinul ei era prost, ca să-l putem bea l-am amestecat cu al meu, inventând cocktailuri vinicole. Pulsațiile de durere din creier de a doua zi mi-au obliterat detaliile nopții și mi-au alterat durabil lobul rușinii.
Sigur, tehnica nu e infailibilă. Nu voi uita emoția ce m-a cuprins făcând coada la casă in spatele unei ponosite care citea Sartre având în coș doar o conservă de corned beef, oroarea aia grasă și păstoasă ce aduce cu mâncare pentru câini. Mi-o și închipuiam lăpăind singură corned beef direct din cutie, într-o mansardă nemobilată, șezând turcește pe podea, fără căutare, dar senzual, cu Sartre în poală.
Privirea pe care i-am aruncat-o, încărcată de înțelesuri supramundane, i-a stârnit doar un rictus pretențios. Conserva de corned beef era pentru monstruosul dog german, bestie lipsită de umor ce aștepta la ieșire, înfipt în fund ca un Buddha și fixându-mă fără expresie.
Asta cu inel în nas de care voi spune acum era o iazmă a cărei frumusețe de hoplit se manifesta cu naturalețe controlată printr-un algoritm necunoscut mie. Nu citea nimic, așteptând calmă la coadă, dar ochiul ei mijit fără sforțare spunea: aici e inteligență.
Din spate, i-am inspectat coșul și i-am spus:
– Judicioasă alegere. E sezonul sparanghelului și al anghinarei. Numai că nu trebuiesc ovărfierte. Vârfurile de sparanghel – doar vreo opt minute, maxim zece, după ce le-ați frecat pielița cu un rașpel. Anghinarea – juma’ de oră, dar să nu aruncați apa după aia. Zeama verde care rămâne conține ce-i mai bun și e excelentă pentru supe și ficat.
S-a întors și m-a examinat calmă, remarcând, fără să o arate, sandalele mele savant jerpelite și gramatica tibetană din coș.
– Tocmai ies dintr-o relație odioasă, mi-a zis. Sunt depresivă, licantroapă, iau medicamente și nu mă bucură acum decât răutatea din mine. Stai departe și nu mai mesteca gumă când vorbești cu femei.
Am tăcut amândoi, tăcerea fiindu-mi mie mai ușoară pentru că puteam să-i examinez spatele rigid. Avea umeri lați și atletici, goi, cu un lup tatuat urlând la lună pe omoplatul stâng.
– Cum ești licantroapă? am întrebat, descoperindu-mi brusc o voce timidă.
S-a întors iar, trădând prin bruschețe că doar atâta aștepta.
– Pentru că am trei țâțe. Așa m-am născut.
A plătit și a ieșit teatral, eu enervând prin nemișcare mută și casierița, și coada din spatele meu.
Mă aștepta afară.
– Ai cumpărat vin foarte bun, mi-a zis pe un ton de obrăznicie forțată.
Urmarea, în volumul Miros de roșcată amară.
